Niste raspunsuri...

Dupa o noapte aproape alba si cu niste ochi destul de rosii, spun ca nu, nu-mi pare rau; pentru ca totul vine cu un scop. Nu am sters din minte absolut nimic- nici macar cea mai mica secunda din tot cea ce a fost in ultimele luni insa vine un moment in care simti ca nu mai poti. Ca o greutate prea mare te apasa. Simti ca vrei sa mergeti mai departe dar singurca care o face pe deplin esti tu[ adica eu in cazul de fata]. Nu o sa fie un post despre tot ceea ce simt eu acum, despre ce cred. Nu o sa ma apuc sa insir tot ceea ce nu am spus, toate temerile mele pe care le aveam, intrebarile. Nu o sa mai imi pun intrebari. Si toate astea pentru ca nu vreau sa 'stric' amintirea a ceea cea fost. Pentru ca a fost prea frumos. Si am avut ce invata din fiecare secunda petrecuta alaturi de... tot ceea ce sper e ca eu sa nu fi fost singura care 'si-a luat notite'.

De ce? Pentru ca ma luptam cu morile de vant. Pentru ca nu vreau sa fiu colacul de salvare al nimanui. Pentru ca am incetat sa ma simt ca un obiect pe care il lasi undeva unde il stii 'safe', pleci si dupa, te intorci. Pentru ca vreau sa ma gandesc si la mine. Pentru ca nu am fost egoista. Pentru ca eu ma gandeam inainte de fiecare decizie si nici pe mine nu m-a invatat nimeni "ce? cand? cum?" sa spun/fac. " Pentru ca mi s-a luat ca tot ceea ce construiam sa se naruie precum un castel de carti. Pentru ca am o limita. Pentru ca am gandit matur, chiar daca eu eram "aia mai mica".

Eu nu voi fi singura niciodata. Spre deosebire de altii, am prieteni. Genul de persoane care imi sunt aproape chiar si atuci cand o dau in bara [ pentru ca nimeni nu e prefect]. Persoanele pe care stiu ca le pot suna si la 3 dimineata si nu-mi vor da ignore. Am familia care niciodata nu a incetat sa fie acolo, chiar si atunci cand credeam ca ei sunt singurii din univers care nu ma inteleg.

Nu merita sa plangi pentru nimeni, iar cei care te merita, nu te vor face sa plangi!